Atunci cand teoretizam iubirea de sine, cred ca gasim tot atatea raspunsuri si perceptii cati oameni exista. Si teoretizam foarte mult subiectul. Carti, filme, workshop-uri, discutii cu prietenii la cafea sau noaptea tarziu in plina drama emotionala, inclusiv acest articol, toate sunt contexte si pretexte la fel de bune pentru a reinnoi indemnul “Iubeste-te pe tine insuti!”. Dincolo de acest imperativ se afla o promisiune, un “ca sa…” dupa care poti sa adaugi tu tot ce vrei: evolutie spirituala, o viata mai buna, abundenta, sufletul pereche, chiar si cateva kilograme in minus. Pare ca totul devine posibil atunci cand incepi sa te iubesti pe tine, asa ca “trebuie” sa faci si tu asta. Este un fel de tendinta noua in dezvoltarea personala si ar fi bine sa o porti si tu. Si ai vrea sa o porti, te straduiesti, dar poate ca modelele sau masura in care ti se prezinta nu ti se potrivesc si nici nu stii cum sa gasesti un model, al tau.
Experienta mi-a demonstrat ca fiecare are propria sa definitie pentru iubirea de sine si ca avem tendinta sa proiectam asupra acestui termen ceea ce este important pentru noi, la un moment dat. Asociem iubirea de sine cu alimentatia sanatoasa, cu sportul, cu eleganta, cu timpul liber, cu dreptul de a spune “nu”, de a merge mai departe, cu increderea de a incepe sau de a continua, cu fermitatea, cu respectul de sine, cu stima de sine, cu acceptarea de sine si lista poate continua. Pentru mine, de exemplu, iubirea de sine inseamna si libertate, impacare si implinire, este mai mult despre “chiar daca”, decat despre “trebuie”.
Iar cand vorbim despre cum sa gasim iubirea de sine, nu cred ca exista retete. Eu, cel putin, nu stiu nicio cale scurta si usoara catre ea. Mi se pare mai degraba un demers si un angajament de o viata, si chiar dincolo de ea. Poate ca de aceea nu toata lumea porneste la drum in cautarea ei si nu toti cei care pornesc raman apoi consecventi catre destinatie. De altfel, ce este si unde este aceasta destinatie si cum o recunoastem atunci cand ajungem acolo?
In procesul meu de cautare a raspunsurilor, au fost cateva repere care mi-au dat impulsul sa pornesc si claritatea ca sa ma orientez pe parcurs. M-am gandit, de exemplu, ca a sti sa ma iubesc implica doua lucruri fundamentale: sa stiu cine sunt si sa stiu sa iubesc. Asa ca am pornit sa invat mai intai despre ele.
Am descoperit si continui sa descopar cine sunt prin explorarea valorilor personale, prin constientizarea resurselor interioare (calitati, talente, pasiuni, curiozitati), prin recunoasterea (in primul rand fata de mine insami) a propriilor imperfectiuni, prin observare, prin studiul reactiilor si comportamentelor pe care le am si a alegerilor pe care le fac, prin practicarea starii de prezenta, prin exersarea unor alegeri constiente.
Ca sa invat sa ma iubesc, mi-am ascultat valorile si m-am lasat ghidata de ele, am inceput sa imi cultiv resursele interioare (sa recunosc faptul ca sunt acolo, sa le apreciez, sa le dezvolt, sa descopar cum si unde pot sa contribui prin ele), m-am educat sa imi recunosc greselile, sa invat din ele si sa ma iert pentru ele si, poate lectia cea mai grea, mi-a intrat bine in minte si in suflet sa imi fiu loiala si sa ma compar cu ceilalti doar pentru a invata de la ei si nicidecum pentru a ma pune mai prejos decat ei.
Am inteles si ca iubirea de sine este o relatie cu mine insami si, ca orice alta relatie, este dinamica; in cadrul ei si prin ea eu o sa continui sa ma redefinesc.
Se spune ca doar atunci cand stim sa facem toate aceste lucruri pentru noi insine, stim cum sa le facem si pentru ceilalti. In cazul meu a fost exact invers si poate ca nu mi s-a intamplat doar mie asa. Mi-a fost mai usor sa invat cum sa ma port cu mine insami observand cat de usor si de generos le ofeream afectiune si apreciere celorlalti.
Si, dac-am fi singuri pe lume, poate ca o astfel de poveste s-ar incheia aici. Doar ca nu suntem. Sunt in jurul nostru o multime de oameni cu care interactionam, care depind de noi si de care depindem. Iar cand apar si ei in ecuatie, pare ca incepe un fel de echilibristica: este bine sau nu este bine sa ma iubesc? Cata iubire la mine si cata iubire la ceilalti?
Iubirea de sine, o iubire vinovata?
Credinta mea (si aveti tot dreptul sa nu fiti de acord cu ea) este ca Dumnezeu (sau oricum vreti voi sa numiti divinitatea) este cel mai mare fan al nostru si, nicidecum, cel mai mare judecator al nostru. Dumnezeu este primul care ne iubeste, primul care ne iarta, primul care ne aplauda, care se bucura si plange impreuna cu noi, care crede in noi fara ezitare. Chiar si atunci cand ramane singurul. Ne indruma pasii, ne tine de mana, ne poarta in brate, cu un respect plin de smerenie si maretie pentru libertatea noastra de a alege. Totul pentru ca, poate, intr-o zi, sa simtim si noi fata de noi insine macar o mica parte din iubirea pe care, in tot acest timp, ne-o ofera neconditionat.
Acelasi Dumnezeu procedeaza exact la fel cu toti ceilalti oameni, inclusiv cu cei care consideram noi ca ne lezeaza in vreun fel iubirea de sine. Si pe ei ii iubeste, si pe ei ii iarta, si cu ei se bucura, si cu ei plange, si in ei crede, si lor le respecta libertatea de a alege. Tot neconditionat. Iar atunci cand descoperim ca, in esenta noastra, nu suntem nimic altceva decat iubire, ca nu avem de fapt nimic de primit, ci nesfarsit de mult de oferit, atunci putem simti si noi, in mod firesc, aceeasi compasiune.
Un pic de iubire la mine, un pic de iubire la tine?
Mai cred si ca Dumnezeu nu are preferinte, ca nu ne iubeste pe unii mai mult si pe altii mai putin, ci pe fiecare cu masura cu care vrem sa primim. Nu cred ca tine scoruri ca apoi sa faca dreptate, ci ca ne lasa pe noi, liberi, sa alegem, cata iubire vrem sa oferim si cata sa primim.
Sa ne cunoastem si sa ne respectam valorile, inseamna sa ne onoram pe noi insine. Inseamna ca stim de ce si la ce spunem “Da” atunci cand spunem “Nu” si ca stim de ce si la ce spunem “Nu” atunci cand spunem “Da”. Inseamna ca ne sunt clare reperele, sensul si granitele. Inseamna ca facem alegeri constiente.
Sa simtim compasiune inseamna sa ii onoram pe ceilalti. Inseamna sa recunoastem si sa acceptam in ceilalti tot ceea ce am descoperit in noi insine. Inseamna sa recunoastem si sa acceptam in noi insine tot ceea ce am descoperit in ceilalti.
Sa le facem pe amandoua inseamna iubire. De Sine. Fara “trebuie”.
