In urma cu 4 saptamani, am luat decizia de a urma un program intensiv de antrenament in cadrul Bodyshape Transformation Centre din Bucuresti, program care s-a dovedit a fi pentru mine o foarte buna experienta de invatare si dezvoltare, un fel de proces de invatare accelerata privind atitudinea si resursele necesare pentru schimbare.
Prima intalnire cu Bodyshape a fost in cadrul unei sesiuni gratuite de informare. Pentru ca am ajuns putin mai devreme, am avut posibilitatea sa observ pentru cateva minute cum se deruleaza o sedinta de antrenament. Dupa ce am deschis usa catre sala, prima senzatie a fost ca sunt intr-un club 🙂 Lumina naturala, un glob cu lumini disco, muzica foarte tare, un ecran pe care se numarau secundele, semnale sonore care anuntau cand se incheiau rundele, oameni care pareau sa stie foarte exact ce au de facut, prezenti la ceea ce faceau, mesaje inspirationale pe pereti, zambete de multumire dupa fiecare exercitiu incheiat, un antrenor care se misca prin toata sala si parea ca traieste antrenamentul impreuna cu fiecare participant, incurajari continue “Sigur poti!”, “Haide, inca putin!”, “Ridica-te!”, “Nu te las sa renunti!”, “Nimeni nu renunta!”. Si, peste toate si in toate, energie, foarte multa energie si am simtit ca ar putea fi un loc in care sa imi placa sa fac mai multa miscare.
Am ascultat apoi informatiile referitoare la program si, pentru ca mi-au placut foarte mult conceptul, locatia, echipa pe care am vazut-o acolo si atitudinea lor fata de oameni, am luat decizia sa ma inscriu in program. Entuziasmul meu a fost atat de mare, incat am vrut sa si incep programul imediat, asumandu-mi cu hotarare ca in urmatoarele 4 saptamani sa particip la cate 4 antrenamente/ saptamana.
Entuziasmul a tinut … pana am ajuns acasa. Dupa ce mi-am trecut sedintele in calendar si mi-am pregatit echipamentul, am inceput sa ma intreb daca eu chiar o sa pot urma acest program. De fapt, ca sa fiu complet sincera, a aparut certitudinea ca eu nu o sa pot face asta. Ceea ce credeam la momentul respectiv despre mine era ca, atunci cand vine vorba de efort fizic, sunt lenesa, inconsecventa, n-am nici forta si nici rezistenta. Si aveam multe experiente anterioare care sa imi confirme asta. Insa angajamentul pentru program era déjà luat si vroiam sa stiu ca macar am incercat.
In acel moment a contat foarte mult si sa am o motivatie autentica. Adica, mai mult decat sa imi doresc ca la finalul programului sa fiu cu cateva kilograme mai usoara si cu cativa centimetri mai zvelta, sa imi fie clare raspunsurile la intrebarile “Cum vreau sa ma simt?” si “Cine vreau sa devin?” prin participarea la acest program. Iar mie imi erau foarte clare aceste lucruri: simteam déjà bucuria si libertatea de a ma misca mai mult, plusul de vitalitate si imi era déjà si mai draga Alina care ar fi reusit in sfarsit sa isi foloseasca si in acest domeniu toate resursele interioare de care dispune.
Am inceput deci sa merg la antrenamente. Primele trei sedinte au fost minunate. Mi-a placut foarte mult ca ritmul exercitiilor a fost unul echilibrat, efortul a crescut gradual, eram surprinsa si bucuroasa de forta si rezistenta pe care le descopeream la mine, iar increderea mea ca pot merge pana la capat crestea de la o sedinta la cealalta. Pana la a patra sedinta cand, in timp ce faceam un efort foarte mare sa fac exercitiile, am simtit pentru prima data ca nu mai pot. Gandul asta a fost atat de puternic, incat mi-a consumat si ultimele resurse de energie pe care le mai aveam si m-am trezit stand pe jos, cu lacrimi in ochi, uitandu-ma cum ceilalti pot, iar eu nu. Pe cat a fost de intens acest moment, pe atat a fost de scurt, pentru ca secundele treceau si antrenamentul continua. Asa ca m-am ridicat, mi-am inghitit lacrimile cu o gura de apa si mi-am luat cateva momente ca sa respir si sa ma adun… Imi atinsesem limita de confort. Eram constienta ca as putea foarte simplu sa renunt chiar atunci, chiar acolo. Era o optiune comoda, cunoscuta si mereu la indemana. Si as fi putut sa gasesc si niste explicatii foarte bune pentru care am renuntat. Insa vroiam sa merg mai departe, iar gandurile de genul “nu pot” si comparatiile cu ceilalti nu erau nicidecum potrivite ca sa pot face asta. “Esti bine?”, m-a intrebat cineva si cu aceasta simpla intrebare starea mea s-a schimbat imediat. Am confirmat, zambind, ca sunt ok. Si am inteles ca asta este ceea ce aveam nevoie ca sa merg mai departe: sentimentul ca ii pasa cuiva, ca imi pasa mie de mine. Asa ca, in loc de critica si neincredere de sine, m-am gandit ca mi-ar prinde mai bine o atitudine mai relaxata, cu mai multa apreciere pentru ceea ce pot si respect pentru propriul meu ritm. Am continuat deci antrenamentul 🙂
Dupa momentul de criza din prima saptamana, a urmat o noua provocare in a doua saptamana: febra musculara. Odata cu depasirea zonei de confort, a inceput sa devina tot mai dureros 🙂 Parea ca de la un antrenament la celalalt mai descopar cate o grupa noua de muschi si cate un mod nou in care pot sau nu pot sa ma misc.
Acea saptamana a fost un context foarte potrivit sa meditez din nou la intrebarea “De ce ne este mai rau, inainte sa ne fie mai bine?” Este o intrebare care a aparut odata cu propriul meu proces de dezvoltare personala, care a revenit odata cu fiecare nou client intr-un program coaching, odata cu fiecare noua poveste de schimbare pe care am ascultat-o. Nici acum nu pot spune ca am inteles exact de ce, m-am convins insa ca tot “raul” acela este de fapt un proces natural si ca rezistenta la schimbare este, intr-un fel, ca febra musculara. Apare atunci cand incepi sa faci ceva nou, ceva diferit. Cu cat schimbarea este mai mare, cu atat doare mai tare. Cu cat doare mai tare, cu atat indoiala privind schimbarea este mai mare. Si cu cat indoiala este mai mare, cu atat dorinta de a renunta devine mai puternica. Interpretand eronat semnele procesului de schimbare, exista riscul sa renuntam uneori mult prea usor si mult prea devreme.
Asa ca, atunci cand a aparut febra musculara, mi-a fost foarte util sa imi reamintesc ca este doar o etapa, ca este un semn ca antrenamentul functioneaza, sa continui si sa am incredere ca in curand va fi mult mai bine. Au mai ajutat, bineinteles, si masajul, baile fierbinti si cate o jumatate de aspirina la nevoie 🙂
In a treia si a patra saptamana, sa imi extind zona de confort fizic a devenit déjà parte din zona mea de confort 🙂 Au ajutat mult rutinele si obiceiurile formate. Pentru ca am ales sa merg la antrenamentele de la ora 07.30, de 3-4 ori pe saptamana m-am trezit la ora 05.30. Desi in teorie mi se parea o misiune imposibila, in practica a fost foarte realizabil si placut. Bucurestiul pare un alt oras la ora 06.00 dimineata, mijloacele de transport sunt mai libere si mai aerisite, se circula mult mai usor, este multa liniste si miroase foarte frumos a tei. Iar cand incalzirea incepe fix la 07.30 am cu AC/DC Thunderstruck, te trezesti imediat si treaz ramai toata ziua 🙂
Un alt factor care a contribuit foarte mult ca experienta sa fie si mai utila si mai placuta a fost spiritul de Bodyshaper. De la primul pana la ultimul antrenament, am avut sentimentul ca fac parte dintr-o echipa, ca am in jurul meu un grup de suport si o parte din antrenamentul de la Bodyshape este chiar despre cum sa ii sustii pe ceilalti. Oamenii isi zambesc unii altora, rad, glumesc, se incurajeaza reciproc, se leaga prietenii, nu ai niciun moment sentimentul ca treci singur si stingher prin acest program.
Antrenamentul este variat si flexibil. Nicio sedinta de antrenament nu seamana cu cealalta si poate fi usor adaptat la nivelul tau de forta si rezistenta. Pentru majoritatea exercitiilor sunt prezentate variante diferite in care le poti realiza si iti alegi tu cum vrei sa procedezi. Pentru mine a fost foarte util sa fie asa, pentru ca mi-a dat posibilitatea sa fac exercitiile respectand ritmul propriu, iar atunci cand am simtit ca nu mai pot, am avut de cele mai multe ori optiunea de a continua intr-o forma mai usoara, fara insa sa ma opresc.
Pentru ca in cadrul antrenamentelor timpul devine uneori foarte relativ si, la unele exercitii, secundele trec precum orele :), mi s-a intiparit foarte bine in minte sa nu uit sa respir. De atat de multe ori am auzit “Respira! Respira! Respira! Daca nu respiri, obosesti!” incat am inteles o data in plus cat este de important sa nu te concentrezi pe efort ci pe moment, pe actiune, pe miscare.
In final, pot spune ca dupa cele 4 saptamani la Bodyshape, rezultatele mele se masoara mai mult decat in kilograme si centimetri, se masoara mai ales intr-o schimbare de atitudine vis-à-vis de miscare, de capacitatile mele fizice si, nu in ultimul rand, fata de viata si fata de procesele de schimbare in general. Am reusit sa parcurg un program pe care nu am crezut ca il voi putea parcurge, sa fac cu usurinta exercitii pe care nu imi imaginam ca le voi face, simt cu adevarat bucuria si libertatea de a ma misca mai mult si simt ca am devenit acea Alina care imi propusesem sa devin si este tare bine sa fiu ea 🙂
Le recomand tuturor celor care parcurg programul ca, pe langa antrenamente si jurnalul alimentar, sa tina si un jurnal al gandurilor, emotiilor, ideilor care apar pe parcurs. Este o oportunitate sa descopere o multime de lucruri despre sine, despre reactiile la schimbare, obstacolele pe care le intampina si resursele pe care le pot folosi ca sa mearga mai departe. Toate acestea sunt apoi informatii valoroase pentru orice alt proces de schimbare, in orice alt domeniu.
Inchei cu felicitari catre Irina Alionte si Justin Devonshire pentru modul in care ati conceput programul, multe multumiri catre antrenorii Cristian, Flavius, Mihaela si Michael pentru profesionalism, atentie, implicare, flexibilitate si pentru fiecare doza de energie si motivatie la ore dintre cele mai matinale 🙂 si, bineinteles, multumiri tuturor Bodyshaper-ilor pe care i-am intalnit la antrenamente pentru entuziasm, perseverenta si spiritul de echipa. STAY FIT, DON’T QUIT!!
